fbpx

Cum urci treptele când ai o mulțime de scări în față?

Cum urci treptele când ai o mulțime de scări în față? Cum depășești obstacolele întâlnite atunci când, din punct de vedere fizic, ești aproape incapabil să treci de ele de unul singur? Ce faci atunci când societatea și autoritățile competente aproape că nu îți favorizează accesul în locurile în care vrei să ajungi? Ce calitate a vieții este aceea când ești constrâns de împrejurări și limitat din toate părțile? Cât de grea este integrarea în societate atunci când, de cele mai multe ori, persoana cu dizabilități își trăiește mare parte a vieții între patru pereți?

La 21 de ani am ajuns în scaun cu rotile. Aproape 3 ani din viață mi i-am petrecut într-un pat, între aceiași patru pereți. Sfatul medicului meu a fost să NU renunț la motivația de a merge din nou deoarece el va face tot ceea ce îi va sta în putință pentru a-mi reda capacitatea de a merge. Binenînțeles că am avut momente în care am clacat și mi-am blestemat zilele, însă n-am abandonat niciodată lupta. Obosită, sleită, necăjită, am ales întotdeauna să merg înainte.

Captivă într-un scaun incomod, ieșeam din casă doar de câteva ori pe lună și atunci pentru a fi dusă la facultate, la etajul 1, într-o clădire fără lift, cu un autobuz al cărui șofer nu se deranja să-mi ridice rampa de acces a autobuzului pentru a urca mai ușor în mijlocul de transport. Este inutil să vă spun cât de greu este să ajungi din punctul A în punctul B atunci când nu poți face nici măcar un pas și nu ai nici măcar energia de a te îmbrăca singur.

Când ești sănătos din punct de vedere fizic nu observi toate treptele din jur, nu remarci neimplicarea autorităților competente care ar putea amplasa rampe la toate instituțiile publice, farmacii, bănci și magazine mari. Nu simți greutatea fizică și psihică cu care se confruntă atât cel aflat în scaun rulant, dar mai ales chinul și greul cu care se confruntă cel care îngrijește o persoană cu dizabilități. N-ai cum să observi niște obstacole pe care tu le poți depăși fără să faci un efort prea mare, iar acest lucru nu este de condamnat. Nici eu nu remarc lucrurile care nu îmi îngrădesc libertatea, ci doar pe cele care mă limitează.

Aflată în imposibilitatea de a mă descurca singură, cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru mine a fost să învăț să cer ajutorul și să accept ajutorul oamenilor din jur. Am spus-o în repetate rânduri atunci când am avut ocazia să vorbesc în public, oamenii nu sunt răi, oamenii nu sunt egoiști și nu refuză să acorde un ajutor atunci când pot face acest lucru. Am fost purtată pe brațe de nenumărate ori pentru a-mi putea da examenele la facultate și atunci când am întâlnit trepte pe care nu le puteam urca singură, ceream ajutorul și mulțumeam pentru el din tot sufletul.

După 3 ani în care nu am mers deloc, nici măcar pentru a mă duce la toaletă, am învățat din nou să merg. Nu mi-am câștigat independența în proporție de 100%, încă am nevoie de o mână de ajutor în anumite situații, mai ales la trepte, însă am învățat să o fac cu fruntea sus și cu recunoștință față de cei care mă ajută. Te cunosc sau nu te cunosc, dacă nu pot urca o treaptă, te rog frumos să mă ajuți și, mulțumesc lui Dumnezeu, nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu refuzată. Nu există om care să nu-mi fi întins mâna lui cu bucurie. Oamenii iubesc să se simtă utili, a oferi ajutorul cuiva îți oferă o satisfacție sufletească nemaipomenită. Conștient sau inconștient, orice om care face un bine ajunge să simtă o bucurie sufletească inexplicabilă, incomparabilă.

Iubești, ești iubit și te simți fericit, însă atunci când ajuți pe cineva cu tot sufletul, chiar cu un gest mic și, aparent, neînsemnat, ți se umple inima de bucurie și simți o recunoștință imensă față de divinitate pentru că ți-a facilitat ȚIE prilejul de a face bine unui om. Un zâmbet, o îmbrățișare, o pătură, o cană cu apă, o farfurie cu mâncare sau o mână întinsă unei persoane cu dizabilități, care nu poate urca o treaptă, îți poate schimba în bine nu doar ziua, ci și sensul existenței.

O lecție importantă a vieții a fost să învăț să cer ajutorul. Am învățat cu greu această lecție. Îmi era rușine, mă simțeam inferioră și am avut dăți când am preferat să nu ies din casă decât să accept ajutorul unei persoane cu prezența căruia nu eram foarte familiarizată. Când ai o dizabilitate și nu poți face de unul singur multe lucruri, ai tendința de a te simți o povară și nu vrei să îngreunezi sau să limitezi viața nimănui. Nu vrei să superi, să deranjezi sau să obosești. Tot ce îți dorești este să stai în pătrățica ta care nu incomodează pe nimeni. Ei bine, o astfel de gândire nu poate să te ducă departe.

N-ai cum să depășești obstacolele dacă te consideri inutil sau o povară. Sănătoși sau cu dizabilități, cu toții ne ajutăm între noi și ne aducem aportul la dezvoltarea celorlalți. Eu nu pot să ajut fizic, dar cu mintea, atitudinea și personalitatea mea pot muta munții din loc.

Aș putea spune că am avut norocul de a întâlni persoane și de a avea în jurul meu oameni care m-au învățat să accept ajutorul. Însă nu e vorba de noroc, ci mai de grabă de dorința mea imensă de merge din nou și de a-mi depăși limitele. Atunci când îți dorești cu toată ființa ta să ieși dintr-un anumit mediu și mintea ta este canalizată pe a identifica și aplica soluțiile de evadare din calvar, viața îți scoate în cale oamenii potriviți care te ajută să ajungi acolo unde vrei să mergi: fizic, spiritual sau intelectual. Nu poți purta ochelari de cal la infinit atunci când alături de tine sunt oameni care îți spun zi de zi: poți, haide, te ajut, sunt aici, sprijină-te de mine. Astfel ajungi să îți recapeți coloana vertebrală, voința și capacitatea de a merge din nou înainte cu fruntea sus.

Ce-i drept, eu fac parte din binecuvântații pentru care s-a mai putut face ceva din punct de vedere medical, însă sunt și dizabilități care, momentan, sunt incurabile. Totuși, eu cred că prin puterea voinței și prin încrederea în sine și în divinitate ne putem vindeca de orice boală. Cu toate acestea, nu trebuie să te rezumi la a trăi doar între acei patru pereți. Sparge ușa sau treci prin ea. CERE AJUTORUL și cu siguranță vei trăi viața la care visezi. Ceea ce nu poți face de unul singur, poți face cu ajutorul altor oameni cărora și tu le poți fi de folos într-un fel sau altul.

Dacă te adresezi autorităților, ele vor lua măsuri și vor amplasa rampele de acces de care ai nevoie pentru a-ți facilitate accesul în anumite clădiri. Dacă înveți permanent și cauți tot timpul să-ți extinzi orizontul, cu siguranță vei obține jobul la care visezi, fără să faci prea mult efort fizic. Nimeni nu refuză un om competent și motivat, chiar dacă are dizabilități. Pe lângă faptul că trebuie să înveți să ceri ajutorul, trebuie să înveți să comunici eficient, să fii sincer, integru și să ai o încredere reală în tine. Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu impresionează pe nimeni. Arată lumii cine ești, dărâmă zidul pe care l-ai ridicat în jurul tău și demonstrează că dacă ți se oferă o șansă, tu o poți fructifica și valorifica la maxim.

Deși pare că trăiesc într-o lume ideală în care totul este posibil atunci când îți dorești ceva cu adevărat, ceea ce scriu aici nu sunt clișee, ci adevăruri dovedite și trăite.

Limitându-te, crezând despre tine că nu poți și că nu valorezi nimic, atunci chiar nu vei ajunge nicăieri. Nici boala, nici lipsa banilor și nici singurătatea sau depresia nu ne pot ține pe loc atunci când există voință, motivație, dorință și putere. Omul puternic, motivat și integru ajunge întotdeauna acolo unde își dorește!

banner act politon

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai citite - 7 zile

Comentarii recente

ULTIMELE ARTICOLE

%d blogeri au apreciat: