fbpx

N-ai atitudine, n-ai noroc

Se spune că dacă n-ai atitudine, n-ai noroc! Nu prea sunt de acord cu ideea de noroc… nu cred în ceva câștigat peste noapte, din nimic. Ceea ce ar putea părea noroc, s-ar putea risipi mai repede decât vrei să crezi, lăsând în urmă, poate, mai mult necaz și singurătate decât înainte. Norocul ți-l faci cu mâna ta. Este singura lege universal valabilă, indiferent de domeniul de activitate sau de ceea ce vrei să faci, să încerci, să ai, etc. Deși adesea spun că sunt o persoană norocoasă, ceea ce este parțial adevărat, mai degrabă cred sunt protejată de o forță divină; mai repede cunoștințele și acțiunile bune pe care le întreprind îmi aduc noroc. Poate că există norocul sau așa ne place nouă, oamenilor, să credem. Însă există o singură certitudine – dacă te cunoști foarte bine, acționezi corect, conform dorințelor tale, atunci da, poți să spui că ai noroc. Dacă nu… nu te aștepta să ai noroc la nesfârșit, nu te aștepta să păstrezi ceea ce reușești să prinzi peste noapte.

       Când aveam vreo șaisprezece ani eram sub orice critică sau așa credeam. Recunosc cu mâna pe inimă. Eram mică, nedezvoltată, urâțică și lipsită de orice curaj. Complexele nu mă lăsau să trec de perimetrul meu personal, de locul unde mă simțeam bine și în siguranță. Băieții nu se uitat la mine, nu eram genul acela de adolescentă după care să întoarcă băieții capul. Eram insipidă, cam ăsta este cuvântul. Daaaaarrr… nu înșățișarea era marea mea problemă, ci gândirea, atitudinea, modul în care mă prezentam lumii. Era absolut firesc să fiu ocolită, când eu însămi îmi pusesem pe frunte emblema de urâtă. Consideram că sunt nașpa și mă comportam ca atare. Oamenii încercau să mă accepte așa cum eram, cu bune și rele. Nimeni nu se ferea de mine, problema eram eu. Eu și numai eu. Eu și convingerea că nimeni nu o să se uite vreodată la mine mai atent.

         Astăzi așa, mâine așa, până ce într-o zi l-am cunoscut pe Făt-Frumos. Făt-Frumos a fost un dobitoc, însă a avut și părțile lui bune. Știu că sunt dură când spun dobitoc, însă era genul acela de băiat fără niciun plan de viitor, fără aspirații înalte, fără gânduri de reușită. Era un tip ca oricare altul, drăguțel, dar nu foarte isteț. Mă înțelegeam cu el binișor și ceea ce a contat cel mai mult pentru mine, a fost faptul că MĂ OBSERVASE și-i plăceam! În sfârșit cineva mă văzuse și se uita atent la mine! Am profitat de șansă. Am acceptat să fiu într-o relație cu el. N-a fost extraordinară, dar m-a ajutat să mă schimb. Cumva… m-a făcut să am mai multă încredere în mine, m-a făcut să mă simt drăguță, isteață și cu o infinitate de posibilități în fața mea. La vremea respectivă nu prea îl credeam, aveam senzația că vrea ceva și nu face altceva decât să mă vrăjească. Până la urmă, văzându-l atât de insistent în relația noastră, am început să îl cred și să mă port așa cum mă vedea el – senzațională. Văzându-l că ține destul de mult la mine, mi s-a aprins beculețul și m-am schimbat, din multe puncte de vedere. Inițial m-am prefăcut. Mă arătam lumii veselă, sigură, încrezătoare, aproape seducătoare, chiar dacă nu eram. Am afișat masca fetei încrezătoare și mi-a prins bine. Am început să mă arunc din ce în ce mai adânc în lume și nu doar că băieții au devenit interesați de mine, pentru că înflorisem, dar lumea mă plăcea și voia să fie în preajma mea. Mi s-a părut fabulos. Încet, încet am învățat să mă iubesc și să înțeleg că oamenii mă vor trata întotdeauna exact cum mă aștept să mă trateze. Dacă eu credeam că sunt nașpa și mă comportam ca atare, atunci la fel făceau și oamenii. Dacă eu credeam că sunt de neiubit, atunci nimeni nu mă iubea. Am înțeles că inteligența era de fapt marele meu atuu. Armă cu care puteam concura cu succes în fața oricărei frumuseți!

         Orice om are câte un complex. Toți avem defecte, numai că unii dintre noi facem din ele o adevărată dramă. Avem impresia că niște urechi cam mari, un nas cam lung sau o greutate peste medie sunt cele care ne țin pe loc. De fapt succesul nu vine din înfățișare. Nu datorită frumuseții suntem sau nu plăcuți de oameni. Un om nu se îndrăgostește neapărat de ambalaj, ci de tine ca întreg. Într-adevăr primul impact îl are aspectul. Dar este de ajuns să deschizi gura, să demonstrezi lumii cine ești, să-ți arați calitățile și dintr-o dată sau cu timpul, vei deveni plăcut celorlați și oamenii vor ajunge să te iubească. Este foarte important să-ți accepți defectele, să trăiești cu ele cu demnitate și să ajungi ca într-o bună zi, să le transformi în atuuri sau farmec personal. Tot ce-ți trebuie este atitudine și inteligență! Nu ai nevoie de frumusețe ca să ai pe cineva alături, să ai un job bine plătit sau să ai mulți prieteni.

        Dacă n-ai atitudine, n-ai noroc. Dacă ai atitudine, vei avea tot ce-ți dorești!  

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai citite - 7 zile

Comentarii recente

ULTIMELE ARTICOLE

%d blogeri au apreciat: