fbpx

Toamna începe… toamna sfârșește… toamna spală!

Toamna începe… toamna sfârșește!

A venit toamna. Îmi place toamna. Îmi place frigul. Toamna seamănă puțin cu sufletul meu. Puțin trist, dar frumos în esență. Colorat. Parfumat. Singuratic. Semi-viu. Plouă des. Nu mă miră. Și eu sunt capricioasă. Nu că aș influența eu vremea, dar mă regăsesc în mofturile toamnei. Așa sunt și eu: aspră, autoritară, pe alocuri afurisită, greu de digerat. Însă o alinare pentru cei învăluiți în umbre.

În ploaie mi-am ascuns de câteva ori lacrimile. Ai mers vreodată plângând prin ploaie? Nu o să își dea nici dracu seama că tu plângi. Oamenii or să aibă impresia că ploaia îți zgârie fața. Că nasul ți-e roșu de la frigul de afară. Că vântul ți-a înroșit ochii și ți-a schimonosit expresia feței. Doar cerul îți va ști secretul și durere, bineînțeles.

Toamna taie și spânzură!

De curând am descoperit că plânsul e eliberator. Până mai ieri parcă plângeam de afurisită. De ciudă. De încăpățânată ce sunt. Ultima dată am plâns întru eliberarea mea. Am spus: GATA, iar sufletul mi s-a eliberat. Am activat mecanismul renunțării. Acel „GATA” a însemnat o decizie fermă. Luată din tot sufletul. Luată cu toată ființa.

Am realizat că nu mai pot continua. Că prezentul acela nu îmi mai făcea bine. Trăiam într-o perpetuă așteptare, chinuită de dor, gelozie și un ego care îmi sfârâma pieptul deseori. Aceea nu eram eu. Nu îmi plăcea de mine în prezența… mea. Eram irecognoscibilă în oglinda propriei mele conștiințe.

Nu așa. Așa nu. Prea mult. Am mai fost aici. În mocirlă te mănâncă porcii. M-au mâncat și în trecut. Nu-mi stă bine când decad. Devin urâtă, rea, frustrată și… răzbunătoare. Nu vreau să fiu iar așa. Nu-mi stă bine zgripțuroaică. Nu-mi pot clădi fericirea pe nefericirea altora. Nu din nou… nu ține.

Toamna începe… toamna sfârșește!

Fără principii și repere cine mai sunt? Pentru ce renunțasem la valorile mele? Pentru cine? Pentru o speranță. Pentru un vis frumos. Pentru o dorință. Doar că uneori visurile n-au nimic de-a face cu realitatea. Iar realitatea pe care o trăiam mă chinuia. Pentru ce atâta zbucium și neliniște și dor? Pentru ce atâta sete? Pentru ce atâta foame? Nu pot trăi cu insațiabilitatea asta. Mă devorează. Când poftele nu-mi sunt astâmpărate, iese ce-i mai rău din mine.

Nu, nu neg. Aș minți dacă nu aș admite că mă uit în urmă din când în când. Mi te imaginez mergând liniștit pe o ploaie măruntă. Vii spre mine cu capul în jos, fără glugă. Ploaia ți se împletește în păr. Ploaia îți îmblânzește șuvițele rebele. În astfel de clipe pari inocent. Nu ești.

Mergi liniștit. Mergi frumos. Mergi șmecherește. Mergi sigur pe tine. Mergi fără nicio grijă. Mergi să-ți întâlnești destinul. N-ai tu treabă cu lumea din jur. Mașinile te ocolesc, ție nu ți se mișcă niciun mușchi pe față. Știi exact unde vrei să ajungi și cât timp vei sta. Dragoste cu termen de valabilitate prestabilit. Cunoaștem. Până și sentimentele expiră.

Toamna spală… toamna vindecă!

Tragi cu poftă dintr-o țigară rulată. Știu ce urmează. Intră în scenă bărbatul care oferă, cu o precizie aproape chirurgicală, iubire cu lingurița. Ești tu. Parcă te văd și acum zâmbind din depărtare. Fumezi într-un fel inconfundabil și impunător. Întotdeauna ai avut personalitate: în simboluri, însemnuri, gesturi, mimică, mers, postură, vorbă… Nici toamna nu stă în calea ta. Nici ploaia nu îți stinge țigara. Nici eu nu îndrăznesc să mai intervin… Oamenii nu se schimbă, nu-i așa?!

Te las să te îndepărtezi. Dar încă mi te imaginez cu ploaia în păr, cu zâmbetul la purtă și privirea de fermecător. Trecut înșelător… Toamna începe… Toamna sfârșește!

Poate îți place și: Relațiile de codependență: Nu vreau să (te) pierd niciodată!

banner act politon

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai citite - 7 zile

Comentarii recente

ULTIMELE ARTICOLE

%d blogeri au apreciat: